Dacă viața e doar un copil răzgâiat cu foarte multe jucarii?
Dacă noi nu suntem altceva decât jucariile pe care viața le aduce unele lângă altele și apoi le forțează să interactioneze?
Asta ar explica multe…
Și eu aveam jucării favorite când eram copil,
Erau mereu în prim plan, mereu primeau atenție,
Încă am pe raftul cu amintiri un ursulet de pluș primit cu, deja, foate mult timp în urmă
Dacă viața face la fel?
Dacă pune jucariile favorite mereu pe primul loc?
S-ar explica de ce anumite tipuri de oameni nimeresc mereu în preajma ta,
De ce când ești sus te coboara,
De ce unii dispar… De ce apar alții?
Și de ce pare că niciodata nu știți ce vreți,
Nici tu, nici ei…
Încep să cred că suntem jucariile unui alintat…
Dar cred că asta e problema lui, probelma mea, e cum reactionez la asta…