Doream atât de tare iarna ce-avea să ne ascundă doar pe noi,
Noi ce-am furat și cer, și mare, și păduri, în ochi,
Tânjeam atât de mult după schimbare,
Îți simțeam deja îmbrățișarea, frumoasa mea necunoscută,
Dar iarna n-a putut să stea, speriată de al meu amor,
Iar fulgii, se făcură lacrimi, ce plouau, încet, de dor…
Iar tu, misterul meu nedeslușit, ai rămas, un vis, de iarnă,
Ce-l voi duce multe veri, așteptând o iarnă-n care,
Vei decide să apari, cu trupul tău făcut din fulgi de nea,
Te voi recunoaște după zâmbet și voi știi că ești a mea.
Adunare
Onorată adunare a personalităților, Vă rog să ocupați loc, începem! Neatentule! Lasă telefonul! Nu, speranță, nu ne va...
0 Comments