Sunt convins că suma viciilor unui om e constantă.
Dar dacă e la fel și cu oamenii din viața noastră?
Uneori simt că lumea mea se aglomerează,
oamenii continuă să intre, încălțați, plini de noroi și încărcați cu bagaje…
Mulți vin, puțini rămân…
Triajul e natural… toți lasă amintiri în urmă.

Mi-am imaginat amintirile ca pe niște tablouri făcute de oameni pe pânza sufletului meu.
Fiecare își conturează autoportretul,
unii pun mai multă vopsea, alții mai puțină,
unii apasă, vrând parcă să străpungă sensibila pânză,
alții aruncă puțină vopsea și fug…

Toți pleacă, mai devreme sau mai târziu,
dar tablourile rămân… unele o zi, două,
o lună, un an, o viață…

Am încercat să le șterg cu lacrimi,
le-am retușat iertând,
le-am desenat mustăți și am râs.
Au revenit, au reparat, au stricat, au plecat…

Cred că viața mea e un tren cu locuri limitate.
Nu știu cine va urca, nu știu cine va coborî, nu știu când.
Știu că biletul îl vom plăti amândoi
și-mi va lăsa un tablou…

Bine-ar fi să mă pot picta frumos în viețile oamenilor,
iar ei să picteze frumos în viața mea…