A fost o vreme când vedeam totul roz,
Zâmbeam tuturor, râdeam în hohote,
Apoi am simțit fiorii aceia,
Atunci când inima bate neregulat,
Stomacul o ia razna, iar sângele…
Descoperă drumul cel mai scurt spre obraji,
Nu știam nici atunci, nu știu nici acum ce e,
Știu al naibii de bine cum se manifestă…
Și pentru că observ destul de bine similitudinile,
Mereu ceva aduce aminte, cerul, iarba, norii, cafeaua…
E un sentiment frumos, crește…
crește ca un copil,
Iar tu… îi cauți o mamă,
cauți pe cineva cu care să-l îngrijești,
Apoi pleacă, vine altul și altul,
Cu fiecare nou fior, ce creștea și pleca,
Se pierdea și o fărâmă de zâmbet și un hohot de râs…
Poate nu-l voi ști numi niciodată,
Dar mereu va reveni, va crește,
Și poate, îi voi găsi o mamă…