Am obosit să vă cer să fiți oameni cu noi,

E inutil să m-aștept să ne-ajutați și pe noi,

Căutăm răspunsuri la probelme, griji, nevoi,

Când ar fi fost simplu să ne ajutați chiar voi

Între noi și voi sunt doar câțiva ani,

Și-o bucată de hârtie ce-atestă că sunteți mai mari,

Mai mari peste noi, mai mari peste viață,

Dar o hârtie nu ține loc de omenie…

Doar un lucru mai vreau să cer de la voi,

V-aș ruga să-mi dați timpu-napoi,

Timpul pierdut alergând inutil,

Timpul în care credeam că voi ajunge debil

Timp irosit, pierdut din anii mei de viață,

Voi n-aveți nevoie de mine, ci de-o paiață!

Căci voi ați uitat că erați ca noi,

Mai buni mai răi, mai visatori, mai realiști

Dacă vă spuneam atunci ca veti face niște oameni triști

mi-ați fi râs în hohote-n față,

Iar acum, nici macar nu va pasă…

Și totuși de unde atâta timp să-l irosesc cu voi?