Vă rog să mă scuzați că scriu scrisori pe care nu le voi trimite niciodată,

Dar soarta m-a făcut mai talentat, decât curajos,

Nu, nu mi-e frică de părerea dumneavoastră,

Nu mi-e frică de ce mi-ați putea face,

Mi-e frică că nu veți înțelege, mi-e frică de necunoscut,

Nu cunosc ochii ce mă citesc, nici mintea care mă descoase,

Cât despre suflete, sunt o enigmă, nici posesorii lor nu le pricep…

Secole de-a rândul au încercat să le cunoască,

Dar s-au afundat mai mult în necunoscut.

Destinatarii nu vor primi niciodată plicuri cu numele meu la expeditor,

Nici în sufletele lor, nu voi ajunge, dar… am o banuială,

Că în cel mai ascuns ungher al minții lor voi rămâne o enigmă,

cum sunt alții pentru mine…

Ce-ar fi fost dacă?