Ceața te învăluia, ca o rochie eternă de mireasă,
Ochii mei erau, asupriți de blânda putere a privirii tale,
Sufletu-mi țipa în mine, indefinit…
Simțeam cum lumea mi se năruie sub o povară nemaivăzută,
În mintea mea era un amalgam de întrebări fără răspuns…
De ce eu? De ce ea? De ce aici? De ce acum? De ce nu noi?
Magia creată de misterul ce plutea în jurul tău…
s-a spulberat… lumina zilei a spulberat, legătura sacră,
ce sufletele noastre adormite, o legau, criptic,
cel puțin al meu….

De ce nu poate fi mereu noapte?
Noaptea e magică, ne ascunde, ne ocrotește…
Noaptea  te pot visa în voie,
nu trebuie să mă tem ca ei vor înțelege,
că ar putea fura, ultima bucățică,
de bucurie lăuntrică ce arde mocnit în mine,
doare, doare al naibii de tare, doare…
de parcă cineva ar descărca un revolver în tine,
doare și nu poți face nimic,
n-are cauză, n-are leac, n-are medic,
n-are și totuși e, te doare, dar n-o poți simți,
Ești și nu ești…