Ceva mocnit ardea în tine,
Și mă simțeam dator să strig dup-ajutor,
Strigam cu mintea, sufletul și vocea,
Poate aude cineva, măcar ce-a rămas,
Să putem salva, iar ochii tăi ardeau, necontenit…
Am înțeles, târziu, tardiv, că nu voiai să fii salvată,
Focul tău te definea, eram eu, cel ce ardea,
Mocnit, în preajma ta…