Am priviti adesea orașul studenției mele,
L-am judecat, învinovățit, exonerat,
Dar nu l-am iubit decât noaptea…
Vălul negru ce-l acoperă,
lânsând doar lumini pierdute și liniște,
în conferă o aură de mister…
Aproape că cerul și stele lui se reflectă perfect.

Noaptea, agitația zilei lasă loc unei liniști sincere,
Gălăgia zilei se transformă în șoaptele nopții,
Orice lumină ce străpunge sublim negura,
are povestea ei…
Oare ce povești ne-ar spune luminile nopții dacă ar putea vorbi?
Câtă dragoste, câtă ură, cât adevar, câtă minciuna, le-a fost dat să vada?

Noaptea mă încearcă un sentiment de dor…