De foc mocnit ce arde-n mine,
S-a făcut din iarnă, primăvară,
S-a topit natura de atâta dor,
Iar tu, plutești ușor prin ale mele vise,

înflăcărate de profund amor…
Amăgiri ce nu-și au locul,
în lumea ta, prea plină de perfect,
deși mă-ntreb adesea, care din noi,
e cel defect…
În lumea mea, cea plină de uitare,
mai apare câte-o floare,
mult prea roșie să o pot uita,
mult prea albă să o pot avea,
mult prea verde să fie luată,
cu prea muți spini, să fie furată…
Iar de miros,  am și uitat
îl simt cum intră până-n suflet,
mai lasă-o rană, și dispare,
mirosul de cafea devine-o alinare,
păcat ca nu-mi aduce și uitare…