Ador amintirea acelei dimineți de primăvară,
Drumul de la ușa casei la pat,
nu mi s-a părut niciodata mai scurt…
Pluteam, pur și simplu într-un nor,
de mireasmă fină și ultimii aburi de alcool.
Știam prea bine mirosul ce-mi îmbăta simțurile,
făcându-mi inima s-o ia razna.
Parfumul tău, ce s-a ascuns, discret,
pe gulerul cămășii mele, parcă ar fi știut,
cu siguranță știa, știa că te îmbrățișez,
cu gândul să nu-ți mai dau drumul vreodată…
Nu știam ce doare mai tare, mahmureala,
ce se instaura vertiginos, în fiecare parte a corpului,
sau pieptul, în care bătea, frenetic, o inimă nebună…
Oricum nu mai conta, singurul lucru ce-l știam,
erai tu…