Inima imi batea tot mai tare cand vedem cine se aproprie de mine pe aleea invecinata a parcului. As fi recunscut acea silueta si mersul acela oriunde. Era ea…Ma gandeam ce sa-i spun, ce sa fac si tot ce-mi trecea prin minte erau imagini din diferite filme, precum “Serendipity” si multe atle filme, mult prea romantice pentru a deveni realitate. Am hotarat sa o salut simplu si sa merg mai departe. Cand pasii ni s-au intalnit am urmat cu strictete planul , dar o imbratisare mai calda decat toate zilele de vara la un loc mi-a paralizat trupul.”Ma bucur sa te vad .Ce faci? Te plimbi singur?”,eram mut, de fericire, de uimire, de iubire…”De ce ai ramas asa? Nu te bucuri sa ma vezi?”, “Ba da” , am reusit eu sa raspund, dupa o lunga tacere.”Sunt bine , aveam nevoie de putin aer si am iesit la plimbare, nu voiam sa deranjez pe nimeni cu telefoane inutile, pentru o simpla plimbare in parc.” , “Trebuia sa ma suni pe mine, sti ca imi place sa vorbesc cu tine “, a raspuns ea firesc, prea firesc pentru starea de spirit in care ma aflam eu…Pana acum cateva minute nu stiam cum sa ajung langa ea , iar acum nu stiu cum sa fug de ea. Era de o puritate dezarmanta, ochii ei mari care ma priveau incontinuu ma fermecau , eram atras parca in alt univers in care ma simteam neputincios , eram intr-o dulce sclavie a privirii ei. Discutia, sau mai bine zis monologul ei s-a intrerupt intr-un final , si-a dat seama ca ceva nu e in regula cu mine, a plecat de langa mine sarutandu-ma pe obraz, trista, crezand ca cunt suparat pe ea…